Cruce veche dintre drumuri
părăsită și uitată,
ce duios mi-aduci aminte
viața mea de altădată...

Ce duios mi-aduci aminte
câte primăveri senine
din uitata mea pruncie
mi le-am petrecut cu tine.

Aplecată într-o parte
te-am știut de-ntâia dată,
cu Isus, părând aievea,
trist privind la lumea toată.

Când apoi durerea-mi mare
m-a oprit pe drum pribeag,
lângă tine ca un prieten
răsărea un pui de fag.

Mai târziu o toamnă rece
într-un timp cu vânt și ploi,
te-a plecat spre fagul prieten
să dați mâna amândoi...

Astăzi, când din nou Trecutul
pe-al prunciei drum m-aduce,
ne mai întâlnim odată
sfântă și străină cruce.

Fagul tău e rupt de vânturi
ori de-o mână mai barbară
iar tu stai și mai străină
lângă vechiul drum de țară.

Îmi lipesc de tine gândul
și cu inima-ntristată
îți ascult din nou cuvântul
care mi-l spuneai odată...

- De Isus Cel Bun din cuie
și de oameni fără lege
și de tot ce eu atuncea
nu puteam a înțelege.

- Dar acum când și pe mine
tot așa amar m-aduce,
înțeleg atât de bine
plânsul tău, străină cruce.

Am fost și eu singuratic
și străin prin lumea largă,
așteptând o mână dulce
care lacrima să-mi șteargă.

Dar nici mie, ca și ție
n-a fost nimenea să vină
în necaz și-n pribegie
cu o inimă senină.

N-am aflat nici eu pe lume
un cuvânt de-mbărbătare,
pretutindeni numai ură
și dispreț și nepăsare...

Și-am venit Isus, la Tine
să rămân pe viața toată,
amândoi pe-aceeași Cruce
și știută - și uitată...